Acasa

TERAPIE CU SENS
“Falsificatorii există pentru că există ceva numit aur autentic” (RUMI)

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că în zilele noastre este destul de facilă obţinerea unor diplome şi titluri. Iată de ce nu voi pune accent pe numarul si numele activităţilor la care am participat în cadrul formării mele ca psiholog. Acestea sunt departe de a putea dovedi vreo competenţă sau vreo performanţă din partea mea, ci doar interesul firesc acordat pasiunii mele. Nu sunt o adeptă a tiparelor sau a tehnicilor folosite fără discernământ şi fără nuanţe, pentru că nu cred că toţi oamenii funcţionează după aceeaşi schemă. Cred, în schimb, în talent si spontaneitate, dar şi în compatibilitatea pacient-terapeut, în lipsa căreia nu se poate realiza nimic constructiv. Este foarte uşor să pui sau să primeşti un diagnostic care îţi poate schimba viaţa, şi nimic din ceea ce este uşor nu-mi pare a duce unde trebuie. Descoperirea şi valorificarea lucrurilor preţioase înseamnă răbdare, voinţă, inteligenţă şi creativitate. Într-o epocă aflată sub semnul superficialităţii, ne grăbim cu toţii să tragem concluzii, să ne anesteziem şi să “o luăm de la capăt” fără a înţelege mare lucru din ceea ce ni se întâmplă şi fără a bănui măcar unde este “capătul”. Ne simţim usuraţi când primim un verdict, pentru că astfel vom şti instinctiv după criteriile cărei tulburări să ne prefacem mintea. Dacă nu vom şti instinctiv, nu e nimic. Există cărţi… Odată ce învăţăm să ne numim demonii, credem că suntem gata să îi şi exorcizăm, şi asta pentru că ni s-a spus că este sănătos şi firesc să considerăm că tot ceea ce creşte în noi şi este diferit, trebuie tratat ca o celulă canceroasă. Există foarte multe feluri de a spune acelaşi lucru, şi asta pentru că oamenii au ridicat la rang de artă dibăcia de a spune lucruri simple în maniere care se vor oculte. Până la urmă, inteligenţa înseamnă, printre altele, să extragi esenţialul dintre prea multe detalii inutile. Arta cuvântului poate sa ghideze şi să elibereze esenţialul din povara tiparelor, cu condiţia să fie, la rândul ei, stăpânită cu abilitate. În caz contrar, ea poate genera dezastre, ca orice unealtă sau armă folosită fără pricepere.

Sunt psiholog clinician si psihoterapeut integrativ, iar prima mea “meserie“ este cea de scriitor. Poeziile, eseurile, caricaturile, picturile si jocurile de rol m-au ajutat sa resemnific si sa recadrez propriile experientele traumatizante, in mod intuitiv, cu mult inainte de a afla ca toate acestea reprezinta tehnici terapeutice. Ulterior, scoala de psihoterapie integrativa m-a invatat sa rafinez, sa dozez si sa aplic constient si corect toate aceste metode, cu ajutorul carora multi dintre clientii mei au reusit sa gaseasca noi sensuri si posibilitati, acolo unde li se spusese ca exista doar boala. Consider că orice artist are, nativ, o deschidere specială către experiment şi o sensibilitate aparte, ceea ce constituie un avantaj în sensul în care nu te vezi nevoit să-i vorbeşti “ca din cărţi” celui ce-ţi cere ajutorul şi nici nu-l priveşti de la ani lumină distanţă. În plus, orice artă cere adepţilor săi răbdare, muncă şi studiu continuu. Iar asta este doar baza, pentru că este de datoria fiecăruia să-şi aleagă propriul drum, propria manieră de lucru. Sigur că toţi parcurg operele predecesorilor, dar nimeni nu se rezumă la a-i copia pe aceştia. Psihoterapia integrativa propune sensuri, invitand la autocunoastere, si aduce, pe langa imbratisarea tuturor artelor, stiinta dozelor, care poate face diferenta intre elixir si otrava. În psihoterapie nu este vorba neapărat de originalitate şi nici de inovaţie, ci de un fel de “maleabilitate spirituală”: capacitatea de a privi lucrurile din mai multe unghiuri şi de a decide rapid ce se potriveşte într-o situaţie dată. Asta înseamnă curaj: curajul de a fi tu însuţi şi de a-ţi asuma acest lucru, ajutându-i şi pe cei care doresc să-şi găsească propriul drum, fără a se pierde pe al altora. Iată ceva ce nu te învaţă nicio şcoală şi nu certifică nicio diplomă. Nu sunt un om al testelor şi al statisticilor, pentru că mi se pare aberant să îndes varietatea şi unicitatea individuală în nişte celule ale neroziei şi îngustimii “specialiştilor”. Sunt de părere că problemele apar, în principiu, exact din cauza acestei lipse de toleranţă care, la rândul ei, vine dintr-o lipsă a viziunii şi a deschiderii mentale. “Comunismul” minţilor este cel care creează disfuncţii acolo unde nu ar trebui să existe decât diversitate. De aceea, eu pun accent pe dezvoltarea creativităţii pacientului, pentru că aceasta este calitatea care generează atât comportamentele adaptative, cât şi pe cele mai mult sau mai putin deviante. Atât problemele cât şi soluţiile se găsesc în interiorul fiecăruia, însă uneori este necesară o privire obiectivă care să poată desprinde esenţa lucrurilor din rutină, detalii inutile şi blocaje, apoi s-o direcţioneze spre un scop dorit. Se lucrează cu realitatea şi cu “materialul” clientului, care este preţuit pentru unicitatea sa şi ajutat să se valorizeze corect, nu condamnat la “nivelare”.

Ca psiholog şi psihoterapeut mă văd nevoită să îmi precizez limitele, în sensul în care mă adresez în special adolescenţilor şi tinerilor cu tulburări de personalitate şi de comportament, tendinţe suicidare, dependenţe, anxietate sau fobii. Este puţin probabil să lucrez eficient cu persoane ale căror credinţe limitative sunt foarte adânc înrădăcinate .

Rezolvarea superficială a problemelor, tratarea simptomelor şi nu a cauzelor este echivalentul îngropării capului în nisip, pentru că acoperirea mizeriei nu o face să se cureţe de la sine, ci doar să se înmulţească în timp ce noi ne încăpăţânăm să facem abstracţie de ea. Adevărul este că nicio pastilă nu te scapă de tine însuţi şi niciun terapeut nu te vindecă de propria fiinţă. Tot ce putem face împreună este să găsim un sens. De fapt, acesta este lucrul care ne lipseşte, singurul capabil de a ne echilibra. Sensul transcende orice dificultate în măsura în care noi ne putem transcende comoditatea pentru a-l urma.

Printre altele, omul ideal şi viata ideală au în comun faptul că nu există. Nu este un motiv serios pentru a înceta procesul de autoperfecţionare, acesta putând însemna pentru fiecare persoană ceva diferit. Sensul despre care vorbesc poate fi pierdut, sau nici măcar avut vreodată. În ambele cazuri, este importantă identificarea resurselor personale şi direcţionarea lor către ceea ce urmează să descoperim împreună ca fiind scopul major al existenţei fiecăruia.

Este o idee pe cât de ineficientă, pe atât de periculoasă să încerci acoperirea sau suprimarea semnalelor pe care organismul sau capacitatea de adaptare ţi le transmit. Semnele trebuie citite şi interpretate, nu distruse. Energia personală, indiferent de modul în care alege să se manifeste, este un potenţial demn de transformat. Acest proces poate fi comparat cu alchimia: metalele comune pot fi preschimbate în aur, dacă ştii formula potrivită. Ceea ce avem de făcut este să traducem limbajul afecţiunilor noastre, nu să ne împotrivim lor. Împotrivirea în sine este cea care naşte mult mai multă durere. Şi nu în ultimul rând, este cazul să înţelegem că tot ceea ce se întâmplă şi există este interconectat. Indiferent de nivelul nostru spiritual sau de convingerea religioasă, politică ori de altă natură, înţelegerea şi aprofundarea acestui lucru sunt menite să înlesnească integrarea noastră în acest univers. Nepăsarea şi ignoranţa cu care tratăm ceea ce ne înconjoară vor atrage iminent acelaşi tip de răspuns din partea existenţei însăşi. Astfel apar depresia, neîmplinirea, anxietatea, frustrările de tot felul şi întregul spectru al comportamentelor distructive şi autodistructive. Nu suntem capabili, poate, de a face schimbări majore în viaţa noastră şi cu atât mai puţin în univers. Nu putem controla lucrurile “mari” sau roţile existenţei, dar ne putem implica în multe din aspectele vieţii pe care momentan le considerăm ca nefăcând parte din sfera noastră de interes. Problemele cu care ne confruntăm, începând cu stresul şi ajungând la depresie severă, alcoolism, toxicomanii sau tulburări psiho-somatice, sunt în mare parte rodul mentalităţii şi al educaţiei pe care o avem. Acestea sunt cele care ne lipsesc de colacul de salvare numit sens. Sunt de părere că multe lucruri pot fi corijate prin cunoaştere, şi multe alte lucruri pot fi transformate în ceva preţios. Ignoranţa este parte din ceea ce ne face neputincioşi, iar neputinţa noastră naşte agresivitate, cu întregul său arsenal de manifestări. Poate că tiranii ne par puternici şi uneori avem tendinţa de a-i admira sau invidia, când de fapt ei sunt cei mai vulnerabili, nefiind capabili să se stăpânească pe ei înşişi şi având impresia că pot stăpâni universul.

“Cu voinţa eşti un fragment care se luptă cu tot universul, cu o cantitate infimă de energie. Şi acea energie este dată de univers. Universul este atât de jucăuş încât te lasă să te lupţi cu el, îţi dă energie. Universul îţi dă viaţă, îţi dă suflare, şi se distrează când te lupţi cu el. Este exact ca un tată care se distrează când copilul se luptă cu el şi îl provoacă pe copil să se lupte. Copilul începe să se lupte şi tatăl se prăbuşeşte şi îl ajută pe copil să câştige. Pentru tata, asta e joacă. Copilul ia joaca în serios, gândind că a învins.
În Occident, această copilărie a devenit sursa multor nenorociri. Hiroshima, Nagasaki, cele două războaie mondiale au fost cauzate de această voinţă. Această planetă va fi distrusă de ştiinţă, pentru că ştiinţa a ajuns să fie asociată cu aceasta notiune absurda de cucerire” (OSHO).

Umorul este o importantă sursă terapeutică. Nu am să insist prea mult pe latura pozitiva a lucrurilor, pentru că această dualitate pozitiv-negativ sau normal-anormal nu ajută prea tare, fiind supusă relativităţii. În momentul în care te simţi mizerabil nu are sens să-ţi repeţi obsesiv că tu de fapt te simţi minunat. Poţi, în schimb, să înveţi să priveşti partea amuzantă a lucrurilor. Ceea ce este amuzant nu trebuie să fie rău sau bun, ci este, pur si simplu. Universul însuşi are un simţ al umorului remarcabil, chiar dacă glumele sale nu par întotdeauna prea reuşite. Asta pentru că noi nu reuşim să ne detaşăm suficient de rolul nostru. Realizând că suntem doar nişte actori, putem ajunge să gustăm aceste spectacole oferite de viată, chiar daca nu avem “vedere de ansamblu”. Este un mod diferit de a percepe lucrurile, pe care oamenii au libertatea să îl aleagă.

Se spune că un mistic indian numit Ram a călătorit în America la începutul acestui secol. El obişnuia să vorbească despre sine fără a folosi pronumele personal “eu”. Astfel, dacă îi era foame, el spunea că “lui Ram îi este foame”. Într-o zi, nişte oameni l-au insultat. După ce a ajuns acasă şi le-a povestit discipolilor săi întâmplarea, aceştia au dorit să ştie ce anume i se părea lui Ram atât de amuzant. El a povestit că Ram a fost insultat, era în mare dificultate şi nu-i convenea deloc, iar el stătea în afara corpului şi se uita, amuzându-se de neputinţa lui Ram.
Ceea ce ar trebui să învăţăm singuri este arta de a fi noi înşine. Interesul general pare a fi uniformizarea maselor, nicidecum încurajarea autenticităţii. Şi astfel se pierd (sau poate se transformă) resurse nelimitate pe care le-am putea converti, cu ajutorul cunoaşterii, în ceva benefic nouă şi poate întregului univers.

Cred că oamenii pot fi ajutaţi să vadă lucrurile altfel, să înţeleagă că orice realitate este doar un punct de vedere şi că nu există nimic definitiv. Apoi, lucrurile devin surprinzător de simple şi, odată ce nu mai suntem sclavi ai vechilor convingeri, avem libertatea să le păstrăm sau să le lăsăm să treacă…

“Secretul este să nu considerăm structura personalităţii noastre o problemă sau un duşman, ceva ce trebuie reparat, condamnat sau eradicat, ci un stadiu de dezvoltare care ne oferă un punct de plecare pentru evoluţia viitoare” (John Welwood).

IN CAUTAREA SINELUI PIERDUT

Sensul pe care, de multe ori, il cautam in exteriorul nostru, este acela pe care noi îl dăm lucrurilor şi evenimentelor din viaţa noastră. Oamenii obişnuiesc să preţuiască viaţa, sau pur şi simplu să se agaţe de ea, doar atunci când sunt pe cale să o piardă, sau cand le este pusă în pericol. Aşa procedează şi în cazul relaţiilor semnificative. După episoadele pasionale urmează rutina, blazarea şi dorinţa de a trăi la infinit emoţiile unui nou început. Oamenii caută, de fapt, stări. Ei nu căuta alţi oameni, pentru că nici măcar nu îi văd pe acei oameni aşa cum sunt. Fie îi împodobesc cu propriile plăsmuiri şi idealuri, fie îi acceptă în viaţa lor din teama de singurătate. Oamenii se tem de gol, de moarte, şi în general de tot ceea ce nu le este cunoscut. De aceea se agaţă de tiparul lor existenţial, chiar şi când acesta nu le mai aduce nimic bun. În esenţă, nu stările pe care le experimentăm ne fac rău, ci faptul că luptăm cu toată fiinţa noastră împotriva lor. Nu frica sau tristeţea ne distrug, ci felul în care ne luptam cu ele. Dacă am reuşi să stăm nemişcaţi în mijlocul acestor stări, ascultând ceea ce vor să ne transmită, am putea să le transformăm în aliaţi şi nu în monştri pe care îi ascundem sub pat.
Însăşi depresia poate reprezenta punctul din care oamenii pot accede către un sens mai larg al existenţei lor, depăşind tiparul în care s-au obişnuit să funcţioneze. Uneori, pentru a nu-şi auzi vocea interioară şi nevoile reale, omul se adânceşte în rutină, fie că e vorba de muncă, aglomeraţie sau probleme de orice natură, investind această rutină cu sensul pe care îl caută. Depresia este cea care te scoate din transa tiparului tău pentru a-ţi aminti de tine. Este cea care te invită să te opreşti şi să asculţi. Să te asculţi. Te invită să asculţi nu ce trebuie, ci doar ce-ţi trebuie. De multe ori îţi trebuie un sens mai larg, cum ar fi direcţionarea pasiunii, iubirii sau energiei tale într-o altă zonă, sau într-un domeniu mai vast. Poate că nevoia ta este să experimentezi, şi nu să stai încremenit în zona de confort, doar pentru că nu ştii altfel. Sau poate că pasiunea ta cere să creeze lumi de sunete şi culori.
Aşa cum frica de moarte şi obsesia dăinuirii ne împiedică de multe ori să trăim, a lupta cu frica şi obsesia ne împiedică să aflăm ce mesaje ne trimit acestea. Mesajul principal ar putea fi tocmai revelarea sensului pe care-l căutăm, cel care ne poate ajuta să trăim în armonie cu noi înşine şi cu tot ceea ce ne înconjoară.
Nu pierdem decât ceea ce credem că avem. Ceea ce este cu adevărat al nostru, esenţa noastră, rămâne. Esenţa noastră nu este durere, nu este teamă şi nici vină. Cu toate astea, durerea este ceva ce experimentăm, fără doar şi poate, pe acest pământ. Ideea este să nu fugim de emoţiile noastre, să nu ne împotrivim lor sau să încercăm să le negăm, ci să stăm în ele, chiar în mijlocul lor, meditând la ceea ce au să ne transmită. Durerea sufletească nu ucide, te face să creşti. Dar asta numai dacă o poţi privi în felul ăsta, ca pe un creuzet al renaşterii spirituale. Atunci când învăţăm să ne ascultăm corpul şi intuiţia, când reuşim să descifrăm limbajul propriului inconştient, fie că vorbim de vis, de artă sau de reacţii pe care nu le putem controla, suntem nişte oameni aproape liberi. Noi nu pierdem nimic. Singurele care ne aparţin, experienţele acestei vieţi, sunt cele care se şi care ne transformă… în noi înşine.
Noi înşine facem să se întâmple lucrurile de care ne temem cel mai tare, dar şi pe cele pe care le dorim cel mai mult. Secretul se ascunde în intensitate şi în coerența gândurilor pe care le îndreptam spre ceea ce, într-un sens sau altul, ne tulbură, fie că este vorba de teamă sau dorinţă. Putem atrage aceste lucruri şi le putem face să se întâmple. Din păcate însă, suntem mult mai coerenţi în temeri şi fobii, decât în dorinţe şi idealuri. Suntem mai atenţi la detaliile coşmarului, la cele pe care le atribuim situaţiilor de risc sau răului în general, şi superficiali în formularea situaţiilor „de bine”, a ceea ce dorim de fapt. Ştim de ce ne temem, dar nu ştim ce ne dorim. Nu e de mirare că, orice ni s-ar întâmpla, nu ne fericeşte. Nu e de mirare nici că se întâmplă multe dintre lucrurile de care ne temem. Asta pentru că investim energie în aceste scenarii, ca şi cum am avea un vis şi am face să se întâmple. Ne îmbolnăvim gândindu-ne la boli şi suferim gândindu-ne la suferinţă. Tot aşa ne putem vindeca, accesând vindecarea.